Nadal Sin Dios

---

14 trofee la Roland Garros, o ditamai hegemonia la care ți-e spre imposibil să ajungi până și într-un simulator video. Când crainicul de pe Philippe-Chatrier a enumerat anii în care Rafa a curățat tot pe zgura de la Paris, la prezentarea spaniolului, am simțit că înșiruirea aia nu se va mai opri vreodată. Muritorii de rând aud atâtea numere doar atunci când își sprijină coatele la ghișeu, înainte să fie expediați acasă pe motiv de enșpe declarații lipsă.

Întâlnirea lui Nadal cu Zverev n-a fost doar un meci din primul tur al Openului de la Paris, ci o nouă oportunitate a noastră de a cinsti cumva contemporaneitatea cu legenda din Mallorca. Poate sună ceremonial și pompos, dar cei care nu l-au prins pe Rafa dominând tenisul au pierdut una dintre esențele acestui sport. Pe undeva, îi compătimesc la fel de mult ca pe junii români care nu l-au văzut pe Hagi marcând în poarta Columbiei, de-au ajuns acum să-și ia lumină fotbalistică de la alde Moruțan sau Coman.

Atmosfera de gală, în care a planat senzația că ne bucurăm sincer de fiecare minut în care mallorquinul se etalează pe zgura din Paris, a fost desăvârșită de publicul francez. Public pe care l-am înfierat adesea, de fiecare dată justificat. Da, despre franțuzi se pot zice multe „nasoale”, dar nu și că nu simt ori nu onorează sportul. Franța e o nație care excelează în sport și știe prea bine să-i recunoască eroii.

În cinstea lui Nadal, care se confundă cu turneul parizian în acest secol, Philippe-Chatrier s-a transformat pentru o zi în La Bombonera argentiniană. Orice ghidușie tehnică a legendei, și-au fost câteva „drăcovenii” care l-au defectat nițel pe Zverev, a fost aplaudată zgomotos și-n picioare. Ceea ce spaniolul bineînțeles că merita. Când Rafa a confiscat primul său break al meciului, târziu, în setul doi, franțuzii din tribune s-au abținut cu greu să nu aprindă și câteva torțe. Peste toate, au fost cu mallorquinul până la capăt, ba chiar cu credința că meciul se poate întoarce.

Nu a fost cazul, pentru că Zverev s-a ridicat la înălțimea momentului exact atunci când a contat. Sasha și-a văzut de joc, a înghițit în sec când a fost admonestat de public – ceea ce nu face și cu doamnele din viața lui – și a fost de pe altă planetă când a trebuit să închidă punctele esențiale. Neamțul a rezistat la 4-5, în al doilea act, când Nadal a servit pentru set, apoi a salvat două mingi de break și până la urmă a închis setul într-un tiebreak adjudecat la „photo finish”. Mici detalii, capitol la care Rafa Nadal a excelat o viață, dar la care Zverev a fost astăzi ceva mai atent.

Sigur, o înfrângere pentru Nadal, care a avut și ghinionul unui adversar de top încă din startul turneului. Un soi de Real Madrid cu Bayern Munchen, forțate să bată mingea într-un tur preliminar de Liga Campionilor. Dar mai mult decât Nadal, parcă pierdem noi și Slam-ul parizian, rămași fără magnificul acela care inspiră teamă și respect prin ATP chiar și-n costum și ciocate.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.

---

Ana Bogdan – Elsa Jacquemot: 6-1, 6-3

Ana a bifat, aproape de miezul nopții, o victorie reconfortantă, de prețuit mai ales în context personal, nu raportat la adversara de astăzi. A noastră căuta din 2021 încoace să depășească prima rundă pe zgura pariziană, iar ultimele săptămâni nu fuseseră încurajatoare. După ce-a jucat finala la Cluj, cu Pliskova, la început de februarie, românca a cam șovăit prin WTA, ba a fost și obligată să se retragă de la turneul WTA 125 de la Paris din cauza unei accidentări.

Așa că victoria Anei cu franțuzoaica Jacquemot, pe hârtie una formală, cât s-o bifezi în liniște și fără migrene, înseamnă mai mult decât atât. E un imbold de încredere pentru a noastră, un succes care mai amorțește puțin dubiile care apar firesc după o perioadă cu recoltă cam modestă. Îți dă avânt și modul în care Ana a „lichidat-o” pe duduia din Lyon, fără să-i dea nici măcar un sâmbure de speranță.

Just e că Elsa, localnică strecurată pe tablou mulțumită unui wild-card, cartela aceea preferențială pe care gazdele nu i-au înmânat-o Simonei Halep, e și o jucătoare de calitate îndoielnică, vorba maestrului Cornel Dinu. Posibil ca fii-mea să fie singura impresionată de franțuzoiacă și asta doar pentru că o cheamă Elsa, precum eroina din Frozen. Că de jonglat emoționant cu mingiuca sau de scheme „râzi de mori” cu racheta nici pomeneală în cazul madmoazelei Jacquemot.

Albă ca varul, în ton cu personajul mai sus amintit, fătuca născută la Lyon a emanat grația unui tanc care mărșăluiește prin fața școlii. Dacă organizatorii n-ar fi garantat pentru dânsa, am fi fost îndreptățiți să ne întrebăm dacă micuța Elsa a jucat tenis și înainte de acest turneu sau aici, taman la Roland Garros, și-a făcut intrarea în sportul alb. De fapt, ne întrebăm oricum, ca să fim sinceri.

A fost 6-1 în primul set, apoi 6-3 într-al doilea, iar toată afacerea a durat puțin peste o oră. Ana a ținut hățurile meciului aproape în permanență, cu o singură scăpare, în startul celui de-al doilea act. Atunci s-a trezit egalată de la 3-0, dar are meritul că și-a păstrat concentrarea și-a definitivat operațiunea în următoarele câteva minute. 

Nu pare cine știe ce, mai ales din canapelele noastre din care colecționăm break-uri imaginare și nu ne pierdem niciodată serviciul, dar se cade să reamintim contextul Anei. Să nu te culci pe-o ureche și să nu cedezi la greu, în situația ei și într-un sport care taxează deopotrivă ezitările și excesul de încredere, e un prim succes la Paris. Mai departe, pe lista româncei s-a înscris Anastasia Pavlyuchenkova, doamnă cu firmă și calibru. Dar gheața a fost deja spartă.

Irina Begu – Julia Riera: 6-2, 6-2

De regulă, duelurile cu adversare de tipul Juliei Riera, o demoazelă de 21 de ani rătăcită pentru prima oară pe tabloul unui Grand Slam, sunt periculoase și riscante. O fătucă de genul ăsta mănâncă pământul și-ți poate da ritmul peste cap, mai ales dacă tu relaxezi mușchii și mintea.

Noroc că Irina Begu a rămas așa cum o știm. Fată care semnează condica la prima oră și stă la birou până când e gata treaba, fără grimase și fără să-i fugă privirea pe ceas din cinci în cinci minute. A noastră își păstrează seriozitatea germană indiferent că-n fața ei stau Riera, Swiatek sau mama lui Steffi Graff. O calitate de scos în evidență și de salutat, mai ales că-i atât de rar răspândită prin zonele balcanice ale continentului.

Exilată pe terenul 8 de la Roland Garros, care la fel de bine ar putea exista undeva printr-o comună giurgiuveană cu apă potabilă și nu prea, Irina i-a servit o primă lecție în WTA domnișoarei din Argentina. Julia a jucat așa cum te aștepți de la debutantă absolută în întrecerile cu ștaif: trudă multă, entuziasm everestian, dar și greșeli cu nemiluita. A noastră i-a răspuns cu un joc solid, precis și fără concesii. De aici și victoria scurtă, cu două seturi în oglindă, din care au lipsit emoțiile.

Primul game al meciului, întins pe vreo zece minuțele mari și late, a fost unicul care a lăsat impresia de puțin echilibru. Odată ce s-a încheiat, argentinianca și-a încasat „botezul” sever. Julia are talent, vine din splendidul Buenos Aires, dar azi a realizat că drumul spre a conta în tenis îi va fi lung, bătătorit cu eșecuri și îndoieli. De altfel, îndoielile deja i-au răsărit, dacă e să ne încredem în limbajul facial, spre sfârșitul setului secund. Julia fie era speriată de ce-o așteaptă în sportul ăsta, fie contempla serios să rămână ilegal în Europa, dacă tot a ajuns aici.

Cât despre Irina, încrederea în forțele proprii și faptul c-a părut să se simtă ca peștele în apă pe zgura din Paris sunt semne îmbucurătoare. Mai ales că-n runda următoare vine Linda Noskova, o rivală mai pe calapodul Irinei. Deznodământul e greu de intuit, sigur știm doar că a noastră va juca tot serios, fără mofturi și fără floricele.

Jannik Sinner – Christopher Eubanks: 6-3, 6-3, 6-4

Țintuit pe bară de o accidentare de câteva săptămâni, Jannik cel Roș s-a întors în sfârșit la zbenguiala adictivă din circuit. Nord-italianul, sătul după zilele în care s-a tot lungit la cafea și a avut vreme și de siestă la finalul prânzului cu salată de crudități, a revenit în stil de super erou. Omul nostru s-a întors direct să epateze, ca atunci când vii la birou după o gripă strașnică, dar vrei să le dai peste nas colegilor de suferință.

Senzația înfricoșătoare a fost că Sinner e chiar mai bun și mai determinat decât era la începutul anului, deși la începutul anului ne gândeam că așa ceva nu e posibil. Probabil că, în pauza în care a stat departe de teren, roșcovanul a rupt cartea pe teorie, că oricum pare genul, și acum doar pune în practică ce a citit pe acolo.

Ce-i drept, l-a ajutat și adversarul, nevinovatul Christopher Eubanks, flăcău care a cam greșit sportul. Cel Roș l-a deșelat, cu accent grav pe „ș”, cum ar zice pesemne italienii vorbitori de germană, pe uriașul de doi metri din Atlanta. Între noi fie vorba, americanul nici nu spera altceva de la viața asta. Fost sfert-finalist la Wimbledon, nenea Chris se-nvârte într-un cerc vicios de ceva vreme. Merge pe la Cagliari, Geneva sau Houston și o ia pe coajă peste tot, cu consecvența unui corijent care de cinci ani încearcă să treacă anul.

La firul zgurei, diferența dintre cei doi a fost cam cât mister Eubanks de mare. Dacă e să se lege de ceva, ca să meargă înainte, americanul poate să se agațe totuși de câteva date statistice. La fel ca Sinner, Chris a avut zece șanse de break, de pildă. Sigur, eficacitatea lui a fost de 10%, în timp ce Jannik s-a dus la 50 de procente, dar nu insistăm aici, c-am zis deja că ne uităm pe statistică, această „dacă” a sportului, doar ca să nu-l îmbrățișeze depresia pe uriaș.

Una peste alta, cel mai bun moment al lui Eubanks pe zgura franceză a fost momentul în care i-a dăruit racheta unui copil din tribune, imediat după ce roșcovanul a compostat oficial biletul pentru runda a doua. O rundă în care Sinner, care a ridicat deja mâna că se înscrie printre favoriții la trofeu, va da ochii cu nenea Richard Gasquet, băiat care ne tot convinge de ceva timp că vârsta e doar un număr.

---