Que Serena, Serena

Știm că s-a dus vara când vedem US Open la televizor și hotelierii de pe litoral care se plâng de-un sezon slab. După un nou an în care au avut ca model de business filozofia îndoitului de săpun lichid cu apă de la streașină. Așa ne trec anii și generațiile pe sub nas.

Nu mai e Simona în turneu, dar Simona e o forță perpetuă a fenomenului. E în discuție înainte să joace, când joacă și mult timp după ce a jucat. Nu vă lăsați induși în eroare: asta nu e puțin lucru. Și dacă nu credeți că și asta e o marcă a relevanței, faceți o listă de alte fenomene, lucruri și persoane care mai bifează criteriile. Poate doar sesiune de parkour naționalisto-conspiraționiste ale lui Nole.

Și apropo de Nole – dar și pentru că pentru mine e de fapt prima zi de cronici la US Open din 2022 – salut cu reverență apropierea geografică pe care o am în acest moment față de el și faptul că mi-e străin orice gând ce-ar conține eventualele-i activități de prin New York.

De ce se trimiți pupici și inimioare către cerul american când poți sta lângă șamanii tăi part-time samsari de mașini, evaluând însăși existența văzduhului și dincolo de voința soroșistă a Vestului decadent și vândut în rate industriei pharma? Mai bine stai așa și, ca orice muritor de rând cu 21 de titluri de Grand Slam, citești cronici de la retragerea Serenei Williams. Și poate te gândești să îți iei un Porsche, că gândurile astea merg tot timpul mână-n mână.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Ajla Tomljanovic – Serena Williams: 7-5, 6-7, 6-1

Mă gândeam la cât de străină ne e nouă, românilor, ideea asta de farewell tour. Acel ultim sezon sau turneu în care un sportiv mai dă o tură prin ogradă cât să îi vadă pe toți și toți să-l vadă. Un fel de demonstrativ oficial în care cifrele se îneacă în cuvinte și devin cel mult linia care delimitează povestea de nota de subsol. Ca să pricepem și noi, având în vedere că Denis Alibec e puțin probabil să ne onoreze cu așa ceva, un farewell tour e cam ca ultimul an în care ați decis că mergeți la colindat de sărbătorile de iarnă: vizibil fentați de timp pentru că erați cu un cap mai mari decât orice copil din sat, cu abilitățile tehnice mult avariate de schimbările vârstei, dar cu dorința unui ultim spectacol și fără vreun gând la bani. Deși dacă la casa bunicilor venea o bancnotă, era primită.

Serena ne lasă cu 3 ore în care a făcut ce-a făcut mai bine timp de 20 de ani: a făcut drum acolo unde abia dacă exista teren, a săpat canioane în vremuri în care nu era clare nici uneltele ce pot fi folosite și a pornit instalația de artificii când pentru unii nici nu era clar ce motive au să se bucure. Magia Serenei Williams vine și din faptul că, la fel ca cei câțiva atleți de neînțeles în materie de blide luate acasă și număr brut de urcat pe podiumuri, a făcut ca urcatul muntelui pe care singură și l-a construit să pară un set de 12 genuflexiuni repetat din când în când, la ocazii.

Pentru că măreția în sport nu e o carafă cu apă pusă lângă altă carafă cu apă și ambele pe un cântar, cifrele seci sunt în povestea asta un simplu factor. Rafturile pline cu trofee înseamnă ceva în primul rând pentru că vorbim despre pluralul cuvântului „raft”. În spate e însă și un mod de a face lucrurile, iar Serena nu a făcut vreun pas în vreo direcție fără să ne țină pe toți pe călcâie. Unii mai miorlâind, alții mai aplaudând, dar să domini fizic, tehnic și psihic un sport ce are permanent în clasament peste 1000 de jucători profesioniști din toată lumea e ceva ce-ar fi bine să mai studiem ca să pricepem. Nu și să replicăm. Sau nu încă.

Altfel, a câștigat Ajla și bine-a făcut. Uneori, istoria pur și simplu se întâmplă în fața porții tale și e bine să fii acolo la poza de grup.

Matteo Berrettini – Andy Murray: 6-4, 6-4, 6-7, 6-3

E plin sportul de regrete și sudalme la adresa unor rotule, bucățele de menisc și umeri prea firavi pentru a ține cerurile performanței. Și prea mici rezervele de fier beton și medici care să ne transforme sportivii în varianta atletică a lui Hickory din Vrăjitorul din Oz. Andy Murray a uitat de vremurile în care ortopedul i-a arătat o radiografie în care oasele îi pluteau în poză ca bucățile de carne dintr-o piftie prea puțin lăsată la rece în cămară. Până la urmă ce-i și durerea dacă nu o chestie ce trebuie luată de ceafă și izbită de toate gardurile, în văzul tuturor și cor de râsete?

Problema lui Matteo în meciul ăsta a fost dată de faptul că Andy nu mai joacă de vreo trei ani cu adversari care să fie jucători de tenis. Toți sportivii normal la cap din circuit au drill-uri prestabilite, parteneri de antrenament cu care exersează lovituri și sar coarda prin sala de forță. În tot timpul ăsta, Andy strânge șuruburi la șoldul bionic, stă cu ochii pe stingătorul de incendii de fiecare dată când lovește cu o parte a corpului ușa de la frigider și scrie un masterclass despre cum să convingi securitatea din aeroporturi că nu ești de fapt cuptorul ăla cu microunde care a căpătat conștiință și s-a apucat de călătorit prin lume. Iar genul ăsta de mici războaie te călesc în niște moduri aparte.

Nu a lipsit mult să vedem cinci seturi. Bine, am fi văzut 12 dacă era după Andy. 18 ași și ceva mai bine de 50 de lovituri direct câștigătoare pot nu neapărat să frângă membre ranforsate cu plăci de titaniu, dar măcar pot răci metalul până la punctul în care îl poți atinge și lua pe sus pentru a elibera drumul.

Coco Gauff – Madison Keys: 6-2, 6-3

Prea puțin contează că, în sezonul ăsta de US Open, Coco a urcat pe scară călărind valori autohtone. Asta nu ar trebui să ne supere, dar măcar ar trebui să rezistăm tentației de a o face deputat de Gorj. Probabil nici nu ar prea vrea. Coco a trecut la suratele ei și împarte justiție în limba maternă.

Nu știu ce mai spune psihologia sportivă după pogoanele pe care le-a întors Emma Răducanu în materie de „Cum gestionăm succes”. Au mai fost Naomi Osaka, Bianca Andreescu ori Anisimova, toate călărind cai mari și plimbând stânga-dreapta farfurii, vaze ori statuete dragi jucătorilor de tenis și apoi așezându-se singure, într-un cor de umire și deznădejde, la umbra unor performanțe puse neașteptat pe hold. Coco pare însă să urce dealul cu un bagaj pe care și l-a organizat ceva mai bine. Sau poate câștigă anul ăsta la US Open și își amintește că nu a investit suficient de mult în abilitățile pe care le avea în arta cusutului cu mărgeaua și ne lasă și ea să povestim nebunește cu ecranele. Either way, go Coco!

Nick Kyrgios – Jeffrey Wolf: 6-4, 6-2, 6-3

Încerc să înțeleg de ce comunitatea medicilor nu e mai interesată de evoluțiile lui Nick Kyrgios. Meciurile lui sunt frontul de pe care ar trebui să vină concluziile cu adevărat relevante în materie de limite pe care ți le impune sau nu condiția mentală. Ca de exemplu, sunt sigur că v-ați întrebat măcar o dată în viață ce existență mai poți avea în societate a doua zi după ce te-ai plâns că într-o arenă cu 10.000 de oameni miroase a iarbă? Nu ați fi primit răspuns dacă nu era Nick pe lumea asta și iată răspunsul: poți foarte bine să câștigi a doua zi un alt meci la US Open.

Mi se pare totuși o exagerare să spunem acum că Nick a învățat să trăiască cu proprii lui demoni. Pare că pornim de la premisa complet greșită că Nick lupta cu ei și nu invers. Dacă anterioarele lui scăpări inexplicabile prin tenis aveau ceva de-a face cu demonii, era vorba despre ceva mult mai complex: Nick juca în capul lui tenis cu demonii și îi schingiuia atât de macabru încât ăia se agitau compulsiv și se dădeau de pereți încercând să ajungă în camera cu smoală în care s-ar putea relaxa și ei.

Altfel, totul pare mai simplu și uman pentru Nick acum, că Nole e pe pământ sârbesc, mângâind o sfeclă pe la tâmplă și sărutând o icoană cu Iisus în timp ce intră în Ierusalim pe un măgar îmbrăcat în tricoul lui Partizan.

Daniil Medvedev – Yibing Wu: 6-4, 6-2, 6-2

Când joacă un rus și un chinez, câștigă ei și pierdem noi 2 ore de somn. Daniil a revenit la manetuțe și e în faza aia a unui Grand Slam în care câștigă doar pentru că s-a prezentat la meci. Încă e simplu și lucrurile merg bine și asta e una dintre binefacerile performanței: te precede și ajută la intimidarea copiilor care nu știu mai multe.

Caroline Garcia – Bianca Andreescu: 6-3, 6-2

Mai exista pe tablou o vagă reprezentantă a filozofiei „unde merge sârmă e păcat să pui șurub”, după ce Ana Bogdan a coborât și din trenul competiției de dublu. Bianca e într-un amplu proces de recuperare a articulațiilor și mușchilor la care cândva se gândea ca fiind o garanție. De la US Open-ul câștigat în 2019, Bianca nici măcar nu a mai pus în ghiozdan vreun sezon cu 30 de meciuri. Și nu neapărat pandemia e motivul.

Azi nici nu au prea ajutat-o astrele, care au prostul obicei de a fi foarte vagi când e înnorat, dacă ați observat. Ai zice că măcar pentru sportivi, care au totuși un program clar, poveștile cu „încearcă să vezi partea bună a lucrurilor” ar putea fi ceva mai explicite. De exemplu, când ești Bianca și dai pe Caroline Garcia, care recent îți prăvălise o oală de smoală în adidași la Baf Homburg, ai vrea să pornești de la idei mai clare dacă tot știi că e posibil un 6-3, 6-2.

Caroline e însă propriul astru și singura zodie la care se închină e momentan culesul de trofee și meciuri câștigate. Are 3 anul ăsta și… de ce nu?