Și-o să ne fie dor

O să treacă un pic de timp.

Nu mai e mult. Nu îndrăznesc să mă gândesc cât mai e. Dar nu mai e mult. Sunetul și culorile din jurul lui vor fi tot aici, tot glam, tot plin de pălării, de sacouri albe și de ochelari de soare care strălucesc în loje. Parisul va fi la fel de pretențios cu el însuși și-și va chinui zgura cu zile în care plouă de cinci ori și vine vara de alte șase. Undeva, în fundul unei camere, un televizor cu sonorul abia perceptibil livrează fâșâit de tălpi pe zgură, pocnituri de rachetă și numele în franceză. Apoi aplauze. E cald al dracului, omule, e din ce în ce mai cald, mama mă-sii de birou, de ce m-oi fi apucat să-l montez fix azi? Curg apele pe mine.

Și tenisul va fi tot acolo.

Dincoace, ne vom acoperi mințile cu pâclă și cu prețul benzinei și cu alegerile care vin azi-mâine, cu școala ăluia mic, cu ratele la casă, la mașină, cu noul sezon al nu-știu-cărui-serial de pe Netflix.

Și-o să te minți iar c-a fost a fost un episod, o întâmplare, o săgeată care a nimerit norocos mijlocul țintei. Că epoca, că era, că locul, că dom’le, contextul. Că n-a mai fost ca pe vremuri, că nu s-a mai jucat ca atunci când, că n-a existat moment mai bun în istoria sportului să te cațeri pe vârfuri.

De parcă i-a despărțit cineva apele și au lăsat-o să treacă prin gârlă fără să se ude câtuși de puțin și fără să o oblige să înoate contra curentului.

De parcă le-a oprit cineva pe toate celelalte, în această epocă simplă, să se cațere deasupra ei.

Că mingea aia trebuia lovită altfel, că v-am spus eu încă din 2017 că nu mai poate, că-i ok, dar nu-i de nivelul. Că are sclipiri, că are meciuri, dar că altele, la vârsta ei. Că nu-i mare chestie, că de ce și cum naiba să te bată aia venită de acolo? Că e bună, dar n-o ajută mentalul, pentru că aleg eu meciurile pe marginea cărora vreau să trag concluzii. Că a bătut-o pe X acum două săptămâni, dar asta contează mai puțin azi, când o bate copila asta venită de nicăieri. Că invocă motive, că vezi-doamne, că băi frate, eu joc tenis săptămânal, știu cum e când te doare, nu-mi vinde mie ea gogoși.

Poate – e posibil, nu știu – poate una e să vezi, alta e să critici. Că ai cumva, într-un fel, din vreun motiv, cu un anumit mecanism, impresia impresia că ea nu știe, nu vede, nu simte, nu înțelege ce i se întâmplă. Că plutește peste țărână cu ochii și mintea-i e încețoșată azi și respiră greu și apoi se duce sub tribune și acolo se rupe filmul și nu mai știe ce-a fost, ce n-a fost, de ce, cum și de unde a venit.

Și că urlă la unul și la altul și că nu-i convine și că eu, cumva, știu mai bine ce, unde și de ce s-a apăsat, ce butoane au rămas activate, ce manete sunt dezactivate și care sunt firele de care atârnă încrederea, legătura, iubirea.

E posibil, totuși, să fie om? E posibil ca toate zilele și nopțile și serile și zilele și nopțile și serile și zilele și nopțile și serile și zilele și nopțile și serile alea să ne fi dereglat judecata și să fi început să credem că ce vedem e o treabă cât se poate de normală și că orice altceva e sub nivelul nostru? E posibil, oare, ca victoriile ei să nu aibă legătură cu noi, să nu ne afecteze, să nu ne facă mai buni pe noi? O fi oare posibil ca înfrângerile să fie parte din sportul ăsta nenorocit în care mintea te urcă și mintea te coboară?

Există vreo șansă ca ea să fi fost, fix așa, un om? Un om normal? Un om cu carii, cu bătături, cu mintea la verișoara bolnavă, cu o noapte nedormită, cu o unghie încarnată? Care a câștigat mai multe puncte decât adversara zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, an după an, teren mic după teren mare, 10 spectatori, 100 de spectatori, 15.000 de spectatori, totul rapid, fără să fie timp de gândire, de analiză, de structurare a posibilităților și de conceptualizare a poveștii? E posibil ca fata cu racheta să fi devenit cea mai bună din lume fără să fie altceva decât o fată cu o rachetă?

Care a fost atât de bună în meseria ei, încât viața i-a construit o scenă? E posibil ca noi să nu fi avut vreodată habar de textul piesei, dar să știm noi mai bine? E posibil să fi avut în față o operă de artă pe care n-ai înțeles-o, dar pe care ai criticat-o? Știi, indiferent dacă o înțelegi sau nu, o operă de artă continuă să fie o operă de artă.

Stăm într-un scaun confortabil într-o mașină care merge cu 130 de kilometri pe oră pe o șosea aflată pe o planetă care se plimbă prin neant cu 30 de kilometri pe secundă. Și ni se pare că stăm. Nu ni se mișcă niciun fir de păr, adormim de plictiseală. O fi posibil ca fata asta să fi fost timp de 10 ani uraganul în care ne-am învârtit fără să-i simțim furia și viteza?

O să treacă un pic de timp și-o să-i simți lipsa. O să fie ianuarie, apoi se face vară portocalie, apoi verde, apoi zumzet constant deasupra cimentului ăluia colorat și-or să treacă toate ca și cum n-ar fi, pentru că n-o să mai știm, n-o să ne mai intereseze, n-o să mai cunoaștem cine cu cine și când și unde.

Și-atunci, într-o seară rece dinspre toamnă, o să ne așezăm pe bancă sub o salcie și-o să ne fie dor să fim prostuții ăia de atunci când ea era.

Și-o să ne fie dor.