În textul care urmează vă invit să descoperiți motivele pentru care există sport în acest spațiu fizic și temporar în care mai avem de asemenea înghețată, gândaci de bucătărie, războaie, carcalaci microscopici și Donald Trump. Ar trebui să aflăm împreună dacă și de ce merită de fapt să te ridici dimineața din pat, chit că ziua începe cu vestea că e luni și șeful ți se întoarce din concediul ăla de 7 săptămâni în care a plecat fără să anunțe pe nimeni. Teoretic, ne vom aventura în meandrele filozofiei.
În practică, sigur și palpabil e că vom face cunoștință cu Giovanni Mpetshi Perricard. Aflat la 204 centimetri deasupra nivelului mării, în urmă cu câteva zile, când abia învățase cum să planteze piciorul în noua suprafață cu care o viață întreagă nu a avut de-a face, Mpetshi a pierdut după trei ore de zbateri în anonimat finala calificărilor, jucată cu Maxime Janvier, numărul 225 ATP. Treabă urâtă pentru Mpetshi, care e jucător de aproape Top 50, dar departe de orice performanță ce să nu fie bifată pe la turnee la care aduci tu top de hârtie de acasă dacă vrei să îți printeze cineva diplomă.
Mpetshi își făcea bagajele când, într-un colț de turneu, Davidovich Fokina își anunța retragerea din turneu chiar înaintea meciului cu Sebastian Korda. Până la ora publicării, doar patru jucători „lucky loser” au prins tenis de Wimbledon altfel decât pe toaletă, cu telefonul în mână, savurând cronici. Mpetshi a ajuns al cincilea după ce în meciul cu Korda a pavat terenul de zgură cu 51 de ași.
Mpetshi e și cel mai înalt om din tenisul profesionist. În luna mai, la Lyon, și-a câștigat primul titlu ATP, iar la Queens a înțeles pentru prima dată că mingea pe iarbă poate fi lovită cu succes și prin intermediarul numit „rachetă”, nu numai cu piciorul. A înțeles-o și Ben Shelton, care acasă a trebuit să explice nu doar înfrângerea, ci și motivele pentru care a cumpărat în aeroport trei cursuri de dicție online.
Astăzi, Mpetshi l-a împachetat pe Ruusuvuori folosind doar 27 de ași. Dacă vă e dor de niște vremuri care mai există doar pe filmări alb-negru, la Mpetshi veți vedea urcări la fileu. Într-un tenis în care la fileu ajungi doar ca să dai mâna cu adversarul, Mpetshi are viză de flotant lângă plasă și e cam singurul care calcă și iarba din acea zonă, în care altfel s-ar strânge toate lighioanele și dopurile de șampanie. De 46 de ori a jucat o minge la fileu, iar procentajul în 4 seturi i-a fost de 80%.
Cred că ne era dor de cineva care să semene cu Isner sau cu Ivo Karlovic. Sau cu Giant Gonzalez. Sau cu omul din imaginația celor care visează la un asistent capabil să le schimbe becurile, să le dea cutia de zahăr de pe ultimul raft și să le fie salvare atunci când se pierd prin piață. Vestea foarte bună e că pe Mpetshi îl putem vedea în săptămâna a doua. Dacă nu e înnorat în Wimbledon, îl putem vedea de acasă, de pe geam.
Altfel, îl putem vedea cosind căciuli de pitici pe gazon, mai ales că împarte tabloul de joc fix cu nume care pot servi drept lubrifiant pentru o alunecare spectaculoasă în direcția acelor faze de turneu în care se termină aglomerația pe alei și începe joaca pe cecuri greu de încasat de pe-o zi pe alta.
Foto: Shi Tang/Getty Images
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Wimbledon îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
