A Foe odată ca niciodată

---

Înainte meciului, văzusem o statistică: la acest Wimbledon, Alcaraz poate să devină doar al patrulea jucător de 21 de ani care ajunge la patru Grand Slam-uri câștigate. Carlos a făcut 21 de ani în urmă cu fix două luni, în 5 mai. Tentația ar fi să te gândești „eu ce făceam la 21 de ani?”, dar nu e tocmai potrivit. Pentru că făceai multe. Mergeai la facultate, deja erai supărat pe oricare or fi fost oamenii pe care i-ai ales la primul vot ce l-ai putut exprima și ai tăi întrebau deja săptămânal dacă ți-ai făcut o relație. 

Carlos nu face nimic din toate astea. Probabil votează, dar la facultate nu prea ajunge. Are în schimb examene săptămânale. Ba chiar odată la două zile câte unul. Cel de-acum, din turul 3, cu Tiafoe, e un fel de probă de fizică cuantică la BAC, dată într-o zi complet aleatorie, când alarma sunase de fapt pentru o zi scurtă de joi și picnic în parc. Dar asta pentru că Tiafoe e ceva ce vrei să îți existe doar în lista de prieteni și la petreceri la care după două pahare se discută filozofii frățești. 

De vreo 10 ani deja, Tiafoe are tot 23 de ani. E tot acolo, între tărâmurile tenisului. Are o medie de un turneu câștigat pe an începând cu 2014. E echivalentul Japoniei, despre care tot spun turiștii că ar fi locul în care îți poți uita portofelul pe masă și peste trei zile îl găsești inclusiv șters de praf. Tiafoe e pentru tenis ce sunt turnicheții pentru corporatiști: ceva inevitabil. Tocmai de aceea, să dai peste Francis într-unul dintre primele tururi e un blestem deghizat în binefacere. El e adversarul de primă săptămână care îți va arăta unde ești cu forma fizică și cu aranjarea pieselor de LEGO din cutia craniană. Dacă există riscul să calci pe un dinozaur de plastic din punct de vedere mental, un meci cu Tiafoe te lămurește în două, până la cinci ore. 

Paradoxal, testul ăsta nu există pentru a doua săptămâna. Cu excepția ultimelor două ediții de US Open, Tiafoe a reușit o singură dată să treacă de runda a patra la turneele de Grand Slam. Dacă în perioadele astea visezi să joci tenis de cel mai înalt nivel cu un sportiv american de Top 30 ATP, fii sigur că Francis va fi la terminalul plecări din Londra, Paris sau Sydney. 

Cert e că te poți baza pe el. Așa cum – tot mai mult – pe Alcaraz te poți baza atunci când se numără creierele ancorate în obiectiv. Pe grupul nostru de cronicari, la începutul setului patru, nu ai fi convins pe cineva să pretindă că Alcaraz nu va egala scorul la 2-2. Ideea unui Carlos care se ridică din inerția provocată de căderea inevitabilă a lui Tiafoe era ceva ce putea fi printat, dus la bancă și folosit ca garanție pentru un apartament în Herăstrău. Eu am avut revelația asta când, la final de set trei, Tiafoe a făcut 2-1, plimbându-se bățos de parcă-și ajuta vecina pensionară să duc la mașină cei doi pepeni roșii cumpărați din piață. 

Și în tot timpul ăsta, Alcaraz respira. Regulat, liniștit, ținând privirea către un orizont pentru care parcă deja plătise. Cred în continuare că asta e calitatea cea mai importantă a oricărui jucător care a trecut sau are potențialul de a trece de 15 Grand Slam-uri la colecție: să își sperie adversarul atunci când acesta e în avantaj provizoriu pe tabelă. Ani de zile am văzut jucători îngroziți când aveau 2-0 la Paris într-un meci cu Nadal. Se închid în beciuri și plâng de tremură dușumeaua nepoți și copii nepoților adversarilor lui Nole când sârbul intră fără nimic pe tabelă în setul trei dintr-un meci de la un turneu major. Capacitatea de a provoca un sentiment complet nenatural e ceva ce au în comun jucătorii mari (și jucătoare) și personajele negative principale din filmele horror. 

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.

---

Jasmine Paolini – Bianca Andreescu: 7-6, 6-1;

Jasmine și Bianca abia împărțiseră un cubuleț de unt pe o baghetă înfulecată pe grabă la Roland-Garros, că au trecut la episodul doi al relației și, pe timp de ploaie, au făcut ce facem cu toții zilele astea: au băgat tenis pe foc și s-au încins una pe cealaltă. 

Evident, ne place să credem că Bianca e într-un soi de revenire de formă către starea de agregare ce a dus-o în finală la US Open și apoi dincolo de ea. Adevărul e că un astfel de drum poate fi mai greu decât însăși prima ascensiune, cu atât mai mult cu cât astfel de etape presupun și cârduri de cunoscători mai mult sau mai puțini fini ce stau la gard și joacă rolul vecinului ce ți-a împrumutat coasa „aia bună?”

-Hai, mai ai? Cât mai durează? Mai stau sau apuc să fug să beau o țuică?

Pe de altă parte, presiunea este un privilegiu. Trebuie să cred asta, că tocmai mi-am făcut un tatuaj în acest sens. Sunt șanse bune să o creadă și Bianca, intrată acum în modul în care face meciuri bune, dar nu de la un capăt la celălalt. De regulă, spre capătul final, jocul ei trece de la consacratul mix de forță și varietate în lovituri, la un ghiveci de nervi plus frustrare că trei roți merg pe imaș, în timp ce a patra ar trebui să scoată recorduri de circuit.

Iar cu Paolini nu funcționează. Jasmine a trecut azi pentru prima dată în a doua săptămână de la Wimbledon, chestie care pentru jucătorii de tenis ce ajung în această parte a anului sportiv deja se numără nu doar ca performanță, ci și ca pasiune față de natură și iarbă verde. Cu alte cuvinte, un plus pentru descrierile de pe Tinder. 

Să mai punem la dosarul minunilor făcute de gărgărița Jasmine și faptul că, până la ediția asta de Wimbledon, fata nu avea nici măcar o sfântă victorie pe un tablou principal al unui turneu WTA jucat pe iarbă. Asta e o performanță în sine pentru poporul italian și relația lui cu o suprafață de joc care, până zilele trecute, când a început Jasmine să câștige pe ea, părea potrivită acestei nații doar dacă ești vacă pusă la îngrășat.

Emma Răducanu – Maria Sakkari: 6-2, 6-3;

Putem găsi multe argumente pentru ideea că o lume în care Emma Răducanu câștigă meciuri e o lume mai bună. Sunt vreo 50 de branduri în care oamenii de marketing își regăsesc brusc justificarea în organigramă doar pentru că Emma mai prinde o zi în care plimbă prin fața camerelor te miri ce produs cu un logo pe el.

Apoi mai sunt englezii, care la fiecare meci al Emmei au șansa să vadă cu nu pe orice petic de iarbă trebuie să fie suferință, silă și Southgate. Și apoi mai e tot restul planetei, care o vede pe fata asta zâmbind ca un copil ce află că Moș Crăciun poate să iasă din televizor, direct în sufragerie. 

În 2021, Emma și Maria trăgeau amândouă de ușă la US Open, iar după un 6-1, 6-4 a mers mai departe în finală fata capabilă să priceapă din cel mult două încercări diferența culturală dintre frigăruie și souvlaki. Ceva mai în spatele istoriei de cinci pagini din viața tumultuoasă a Emmei, o vară pe iarbă începea cu speranțe rostite în ușa vestiarului și se încheia cu meci în a doua săptămână de turneu. 

În 3 iulie 2021, Emma închidea în două seturi un meci cu Sorana și dădea play poveștii. Trei ani și două zile mai târziu nu e clar de unde ar putea să apară încă un trofeu major când prin apă dau din aripioare rechini scăpați între puieți de sturion, dar măcar a revenit zâmbetul. Și a revenit după un meci cu favorita 9 și, în principiu, prima jucătoare reală, cu colți, solzi și gheare, pe care Emma o trimite prin tunel ca antemergătorul din coloana oficială. 

Desigur, poate fi un episod de dominare accidentală. Dacă ajută pe cineva comparația, în procesul de reașezare pe șine, Emma măcar e în avantaj față de Bianca Andreescu, cu care o putem compara pentru că par să fi împărțit cumpene mentale similare în ultimii ani. Nu că a dominat de parcă era Slovacia în fața Angliei la Euro, dar Emma a avut în meciul ăsta 7/7 la mingile de break și de aproape trei ori mai puține greșeli neforțate decât adversara ei. 

Partea și mai bună? Emma pregătește cărbunii pentru Lulu Sun, o jucătoare din Noua Zeelandă. Grătarul însă e teoretic, că mai e prin istoria foarte recentă o fată ce venise cu wild card pe iarbă și a plecat după o săptămână cu căpița de fân în ghiozdan. 

Coco Gauff – Sonay Kartal: 6-4, 6-0;

Sonay Kartal e numărul 298 în clasamentul WTA și, în momentul în care a intrat pe terenul 1, avea mina unui primar de comună fără dispensar, trimis să facă o prezentare despre combustibili inovatori la întâlnirea bi-anuală a Hall of Fame-ului inginerilor NASA.

Iar comentatorii vorbeau despre ideea că în starea asta se cam afla și Coco Gauff în 2019, când avea 15 ani și intra pe teren ca să vadă ce aer respiră Venus Williams atunci când pune note de subsol în cartea de istorie a tenisului feminin. În chip aproape bizar, Coco nu digeră cu prea mare succes iarba de la Wimbledon, iar atingerea turul 4 e tot ce a putut stoarce până la 20 de ani. Cum ar spune 95% din presa sportivă de la noi, „o rușine epocală”.

A fost și primul meci jucat de Coco împotriva unei jucătoare britanice la Wimbledon, dar aici e și multă bunăvoință din partea cronicarului, pentru că meciul s-a tăiat de la primele game-uri și nimic din strategia lui Kartal nu a arătat ca având potențial să constituie vreun soi de întrebare cu grad de dificultate relevant pentru Coco.

Gauff a pierdut primul punct abia în game-ul al treilea din meci, iar în setul doi nu a mai pierdut nici măcar timp pe teren, iar lecția introductivă pentru Kartal s-a încheiat la finalul a două săptămâni cu cinci victorii în calificări și pe tabloul principal, plus o oră de rafting mental cu public. Deloc rău pentru un mic dejun.