În epoca în care începem să-nțelegem și-n Europa cu apă caldă când nu se sparg țevile ce-i ăla PTSD, vă jur cu mâna pe tasta Enter că nu există moment mai ciudat în calendarul tenisului mondial decât finala feminină de la US Open. Indiferent de cât de mult mă pregătesc pentru Noaptea Sânzienelor cu overgrip, mirosul de toamnă suprapus peste seara de sâmbătă și amestecat cu nuanțele de albastru și verde al hardului newyorkez mă teleportează în timp în momentele de perplexitate pe care le-am trăit în seara în care Naomi Osaka a trebuit să-și ridice trofeul de la US Open între sudalmele Serenei Williams. A fost, lăsați-mă să vă fac o confesiune, unul dintre cele mai grele texte pe care le-am scris vreodată. Am scris și am rescris fiecare paragraf, cu grijă majoră la orice nuanță și orice metaforă. Singurul gând pe care-l aveam era să nu ajungă cumva cronica tradusă prin State și să încapă pe mâna Serenei, care transformase cel mai important meci din cariera Osakăi în troacă pline cu hâlbe.
Erau alte vremuri, eram mai puțini pe aici, dar de acolo-ncoace tind să consider că ne-am maturizat. Mai ales că pe atunci încă credeam că valoarea-n tenis are o componentă artistică, estetică. Azi, cu cifrele astea care ne doboară pe toți de la turneu la turneu, am ajuns să apreciem valoarea în numărul de șaibe produse la aparatul laser, nici nu înțelegi de ce naiba se mai joacă meciurile: nu putem lăsa statisticile și inteligența artificială să ne zică cam cine-ar câștiga fără să ne mai pierdem nopțile cu ochii beliți în sticlărie încercând să ne împrietenim cu fusuri orare pe care circadienele noastre le consideră absurde?
Luke Hales/Getty Images
În fine. De atunci mă apropii cu grijă majoră de seara finalei feminine de la US Open. Mintea-mi derapează repede spre amintirile dinaintea erei noastre, într-o perioadă în care US Open nu ne interesa pentru că Simona nu prea a înțeles pe de-a-ntregul turneul ăsta. Cam așa ajunsesem să ne raportam la o semifinală de US Open (2015): un turneu la care a noastră n-a reușit niciodată să facă mare lucru. Dacă ar face ale noastre azi semifinală de Slam pe undeva, am uita instantaneu de Generația de Suflet, am băga-o la spălat la 90 de grade și ne-am vedea înmuiați de țâșnitori în fântânile din centru. Asta până la prima înfrângere care ne-ar devoala, bineînțeles, precaritățile mentale ale jucătorului pe care până mai ieri îl desenam în creioane cerate, să nu se ia cu apă.
Mă îndepărtez însă de subiectul examenului de azi.
Spre groaza analiștilor de tenis din România, Aryna Siarhiejeŭna Sabalenka reușește uneori să se califice în finale de Slam. Nu-i iese mereu. Ba chiar aș spune că-i iese prea puțin, dacă singurul nostru reper din tenis e forța și statistica care înșiră viteze ale forehandului. Am văzut săptămâna asta o comparație între viteza de top a forehandului Arynei și vitezele de top ale unora dintre băieți. E ca și cum ai zice că o mașină care nu știe să meargă repede decât în linie dreaptă e mai sportivă decât una care știe cu virajele pe circuit.
Până azi, Aryna jucase doar trei finale de Slam, deși creierele noastre au mers pe fentă și asistă la un soi de iluzie mentală. Fiind printre noi și-n vârf de tractor de ceva vreme, încercând să-și scoată din corp microbul Swiatek, Sabalenka îmi lasă impresia că are acasă cel puțin 5 Slam-uri, dacă nu 10. E momentul în care trebuie să frânez din cunoștințe: stai, moșule, că fata are 26 de ani și până în 2023 era mai degrabă un soi de Rybakina: cert talentată, la fel de cert descentrată.
Matthew Stockman/Getty Images
Cu două slam-uri la teșcherea, Aryna avea până azi, vorba aia, cu unul mai mult decât Nănașa Leana, ceea ce e rușinos pentru imaginea sportului în particular. Asta n-a împiedicat-o însă pe Aryna să adune experiență în toți anii ăștia în care și-a înmuiat balistica și i-a atașat un dram de minte, chestie care a făcut în final diferența între epoca pre- și post-Sabalenka. Ei bine, cu experiența asta a ocnașului a reușit Aryna să câștige astăzi a treia sa finală de Slam în fix același iad creat de americani pe Arthur Ashe, transformat din nou în cazan boloborosind. Dacă localnicii au nimerit anul trecut ingredientele și-a ieșit o ciorbă de Coco de s-au lins pe buze juma’ de an după, de data asta s-a încercat o variantă de rezervă, cu Jessica Pegula de cealaltă parte a rețetei.
Jamie Squire/Getty Images
Nu i-a fost ușor Arynei, ne-o arată și scorul. Dar parcă nici foarte greu nu i-a fost, dacă ai pus stetoscopul pe modul în care s-au mișcat, au lovit și au lovit mingile cele două jucătoare în această finală. Dacă bielorusa a părut că repetă fără limite de timp și spațiu o combinație de taste pe care o cunoaște și-o stăpânește perfect, adunând lovituri câștigătoare cum adună Țiriac mașini clasice la Otopeni (40 pentru Aryna azi, peste 300 pentru al nostru), Pegula a fost constant găina după care s-a alergat prin curte întru tocănița de weekend. Mult prea manierată și sensibilă pentru tirul advers, parcă mult prea atentă și rezervată cu mingile care i s-au prăvălit peste fileu, Jessica a fost ușor apăsată de miza primei sale finale de Slam și s-a mulțumit să fie acolo, în preajmă, fără să-și propună să deranjeze prea tare.
Când a apucat să zgârie, în setul al doilea, atunci când a servit pentru set, Jessica a adunat zestre mai ales pentru că a primit cadouri, nu pentru că a fost trimisa specială a meritocrației în arena de la Flushing Meadows. Iar când a ratat mingi importante care ar fi putut să prelungească meciul, Pegula s-a prăvălit într-o spirală mentală care a împins urgent seturile în contul Arynei.
Cumva, chiar dacă game-urile s-au împletit pe aproape toată lungimea meciului, peste finala asta a plutit mereu certitudinea că Pegula n-o poate câștiga. Iar în tenis ecuația devine destul de simplă când unul nu are cum.
Luke Hales/Getty Images
Al Bello/Getty Images
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la US Open îți sunt oferite de noul Porsche Macan. 100% electric.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
