Anglia – Elveția 1-1 (5-3 după penalty-uri)

„Bună ziua, domnule condamnat la moarte. Cum preferați deznodământul, injecție letală, acid cianhidric sau un meci al Angliei lui Southgate?”.

Anglia s-a calificat în semifinale, în ciuda fotbalului, dar persistă senzația că-i precum un lucrător necalificat în uzină care visează să locuiască în Upper East Side. Anglia fotbalistică e pretențioasă, prea mândră, doar că trăiește blocată în spațiu și timp. Jocul pisicuților lui Southgate, că nici leuți nu merită numiți, pare desprins din acel 1966, anul în care englezii au confiscat singurul lor trofeu internațional. Un fotbal lent și pasiv, ca și cum concepte precum pressing și viteză nu ar fi încă inventate.

Apropo de inventatori, englezii se bat cu pumnul în piept că fotbalul a început de la ei, dar uită un detaliu. Până să ajungă pe continent și apoi în alte colțuri ale planetei, fotbalul lor era un soi de rugby și pretext de cafteală între găști cu tricouri diferite. Mai târziu, englezii au decretat că sunt miezul nu doar pe gazon, ci și în tribune. Au plătit zeci de milioane de lire pe jucători mediocri, au fabricat vedete în Premier League, acest wrestling al fotbalului, și acum, când citești acest text, se simt îndreptățiți la trofeu. Acel „it’s coming home” sâcâie și stârnește râsul simultan. E ca un fel de urlet de împerechere al unui grup de eunuci.

Dar chiar și așa, realitatea e că Anglia aceasta e la două meciuri de trofeu. 180 de minute, 10800 de secunde, vorba luptătorilor din MMA. Ai lui Southgate au reușit, la fel ca-n optimea cu Slovacia, să scoată capul deasupra apei când toată lumea îi credea scufundați. Conduși după golul lui Embolo, pisicuții au punctat prin Saka, în minutul 80, la primul șut pe spațiul porții elvețiene. O erezie pentru tot ce înseamnă fotbal.

Culmea culmilor e că Anglia, așa strâmbă și somniferică, a făcut cel mai bun meci de la acest European. Fotbalul chinuit al lui Kane și compania i-a contaminat până și pe elvețieni, care până azi se arătaseră drept o echipă fâșneață, cu gânduri pozitive. Băieții lui Murat Yakin au intrat în hora fotbalului pe ritmuri de tren personal și jucat în ciuda golului. S-au lăsat dominați teritorial de o Anglie care în mod normal n-ar domina nici echipa ospătarilor de pe Costa del Sol.

Din acest mix nepotrivit a ieșit o țurcă, parcă în ton cu sfertul precedent, cel dintre Franța și Portugalia. Am admirat o Anglie profund neputincioasă și o Elveție căreia îi lipsesc ambiția, emoția și spiritul acela care te face să bagi alunecări pentru țara ta. Minusuri cumva de înțeles pentru o țară în care de regulă te culci la nouă seara și petreci monstruos până la nouă și zece, după ce te-ai cinstit cu o ciocolățică și un pahar de suc, în caz că naționala câștigă Mondialul ori Europeanul.

Se putea da la fel de bine cu banul, cap sau pajură, pentru a decide învingătoarea. S-au bătut lovituri de departajare, că așa e convenția, iar Manuel Akanji a fost singurul care a ratat. Mă rog, „a ratat” e un fel politicos de a zice. Mai corect ar fi să spunem că apărătorul lui City și-a bătut joc, cu o execuție pe care ar fi parat-o și Cosmin Moți, cel de acum, nu cel de pe vremea când juca pentru Ludogoreț. Englezii au transformat tot și mai au cel puțin 90 de minute de jucat în Germania, prilej de economie la pastile pentru insomniaci.

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

Cronicile de la EURO 2024 îți sunt oferite de 2Performant.

Olanda – Turcia 2-1

Turcia a clacat în seara asta, dar adevărul e că a găsit ingredientele adecvate la acest European. L-a fixat pe bancă pe Vincenzo Montella, italiano vero, om care știe cu managementul riscului și instalarea de capcane pe aleea care duce spre propria poartă. Cu cinci fundași și patru mijlocași, turcii au creat o densitate de-au zis olandezii că au nimerit taman în Singapore la oră de vârf.

Pe lângă această tentativă de Grecia 2004, Turcia a mai pus pe masă la acest EURO și elementele tradiționale. Fotbal jucat cu sufletul mai mult decât cu picioarele și alergătură până la sacrificiu. La toate astea, Semiluna a adăugat vigilență la fazele fixe și centrări, cât să iasă o sfert-finalistă absolut merituoasă. Dac-ar fi avut și legământ cu divinitatea, să-i dea oleacă de șansă când dușmanii s-au dumirit cum să evite capcanele, Turcia ar fi putut să fie în careul de ași.

La Berlin, practic al treilea oraș ca mărime al Turciei, după Istanbul și Ankara, băieții lui Montella au deschis scorul printr-un fundaș central, specialitatea casei. Samet Akaydin a avut onoarea, după ce giuvaierul Arda Güler a sfidat logica centrărilor și a semnat o bucată decisivă care confirmă că Real Madrid are ochi și la diamante neșlefuite, nu doar la staruri deja consacrate. 1-0, scenariu ideal pentru ienicerii lui Montella, gata să bage căpățânele în ghetele olandeze ca să-și apere nevoile și neamul.

Olanda a intrat în scenă mai târziu, deși s-a zbătut tot meciul. Portocala a atacat, a făcut ochii mari în căutare de culoare și a încercat diverse modalități de a dezbina compania de pază și protecție montată de turci în fața portarului Mert Günok. Oamenii lui Koeman au fost premiați cu 20 de minute înainte de final, când Stefan de Vrij și-a făcut loc printre mormanul de turci din careu și a trimis, cu capul, în plasă. Gol meritat, pentru că olandezii și-au cam măcinat adversarii, deși n-au rupt gura târgului.

Un joc inteligent și consistent al Olandei, născut datorită sistemului ireproșabil în care cresc băieții ăștia, nicidecum ca rod al muncii lui Ronald Koeman. Fostul mare fundaș rămâne un antrenor fără sclipiri, care schimbă locurile de muncă precum agricultorii din Liga 1. Sigur, cu amendamentul că una e să sari de la Valencia la Feyenoord și apoi la Southampton, alta e să te învârți fără rost între Voluntari, Petrolul și Hermannstadt.

După egalare, olandezii au mirosit că turcii cam șovăie, au apăsat pedala care trebuie și-au profitat. Gakpo e autorul moral al golului victoriei, din minutul 76, chit că Mert Müldür a fost creditat cu reușita în proprie poartă. 2-1 și turcilor le-a fugit pământul de sub picioare. În șase minute, risipiseră avantajul și se trezeau conduși într-un meci pe care, în felul lor, îl controlau. Degeaba a apăsat Montella butonul de panică. Italianul s-a uitat pe bancă, a chemat toți atacanții și i-a trimis la luptă. Turcii i-au înghesuit pe olandezi în final, au azvârlit coțofana în careu, la bătaie, dar n-a fost cu putință să pice și de-un gol, cât să existe simetrie la European, cu patru sferturi ajunse în prelungiri.

Olanda e semifinalistă și, mai presus de toate, are misiunea umanitară de a scăpa Europeanul de bolnava Anglie.

Ionuț Axinescu

Și-a dat seama că se pricepe (și) la tenis când și-a admonestat aspru un unchi care, la 30-0 pentru Simona Halep, a strigat că urmează 45-0. În copilărie, Ionuț își imagina c-o să fie fotbalist, apoi a visat că va deveni muzician, după care a absolvit Științe Politice și a înțeles că nici măcar politician nu o să ajungă în viața asta. Și-a dat seama, până la urmă, că e mai înțelept să scrie, tăios și apăsat, despre toate astea.